de ce să tac dacă pot să fac…

da, mai bine să tac… şi să fac.. şi am făcut… multe… Nu cantitativ, poate mai puţin calitativ, dar sigur productiv, cu efect, cu ceva afect.

de multe ori îmi trece prin gând să scriu ceva, şi ştiu ce să scriu, doar că totul se reduce la ideea „pentru ce?”. chiar, pentru ce? nu-i vorba că mă interesează cui îi pasă… dar nu văd sensul, rostul de a scrie ceva, chiar deloc nu mă interesează să ştiu dacă pe cineva îl interesează ce ştiu eu. ce ştiu eu e al meu şi nimănui nu-i dau, deşi nu-i chiar adevărat. un cunoscut de-al meu, mi-a zis cu vreo zece ani în urmă: „Tu dacă te îmbeţi poţi să dai chiar şi cheile de la casă” – deci tre’ să fiu mai zgârcit (nu-mi place cuvântul trebuie). dar am şi de acestea, sunt faze. se vede că am o semi dedublare de personalitate. aşa, parţial… acum sunt Pavel amuş îs Grişa.

este oare vreun preparat care să aranjeze ideile?! tare am nevoie de aşa ceva. soluţia cred că ar fi să le scriu după care să le selectez -> filtrez -> aranjez -> păstrez.

vreau să fac multe şi pe toate odată… dar nu-mi ajunge timp deoarece nu mă apuc de niciuna din ele. când oare?! poate… văr-meu mi-a zis odată (de ziua mea) să editez o carte de idei… mai bine zis aberaţii… aberaţii începând de la ideea de a denumi un sex-shop „Everybody Hurts” până la descoperirea Constelaţiei Gopnicului.

e bine să ştim… e bine să ştim ce vrem să ştim. e bine să ştim pentru ce vrem să ştim. e bine să fie bine. e bine când foloseşti cuvântul bine.

dar totuşi, niciodată nu pot scrie ceva pe blog deoarece ajung la ideea că nu văd sensul de a scrie aceasta. e ca şi cum ai povesti cuiva cum ai fost la concertul Metallica din Kiev în timp ce voi ambii sunteţi la concertul Metallica din Bucureşti.

oameni buni, tăceţi, nu scrieţi, acţionaţi, iubiţi, măcar votaţi…

din seria e bine să ştim: ploşniţa este un aligator foarte, foarte, foarte bătrân