da’ iaka di-atîta blya! ş s-nu s-va f…înterisăzî… îs nişti mudaşii ii… tăţ! ni zădărăsc atâta… cât s-poati!? las s-vină odată ş s-nu întindă rîzîna asta cari-i deam ca un fir de păr de blondă la a doăsprădzăşisuta oară de revopsire din roşcat în şaten, din şaten în roşu, din roşu-n verde, din verde-n blond, din blond în albastru, din albastru-n negru, din negru-n cenuşiu, din cenuşiu în blond, din blond în …
chiar tare vreu să vină odată, s-apară în faţa omenirii, ş s zîcă… sau că ii îs drujii noştri ş vor s trăim în paşi ş înţalejiri… sau că noi sîntem nişti gândaşi ş lor li trebu srocina planeta asta pintru a cultiva nişte plante vital esenţiale pentru civilizaţia lor şi după prima recoltă ele nu vor lăsa nimic viu pe pământ… sau pur şi simplu ei să ne dea un grant de vreo 43 de mii de tone de fericire ş s-o fută nahui di-aişi…
vreu ca ei să vină şi să le explice înapoiaţilor că universul e maaare… şi că noi nu suntem unicii… şi că totul în ce a crezut omenirea până în zilele noastre nu-i nimic altceva decât o înşelătorie…

da’ cel mai mult vreau ca ei să vină la mine şi să-mi propună o călătorie de vreo două săptămâni prin alte colţuri ale universului şi când am să mă întorc pe planeta mamă, aici totul să fie mai vechi cu câteva sute de ani… poate chiar şi mii…
da’ ii suka nu vin… nu vin diatîta că-s nişte pidaraj… m-o zaebit ii…



EPILOG

Anunțuri

de ce să tac dacă pot să fac…

da, mai bine să tac… şi să fac.. şi am făcut… multe… Nu cantitativ, poate mai puţin calitativ, dar sigur productiv, cu efect, cu ceva afect.

de multe ori îmi trece prin gând să scriu ceva, şi ştiu ce să scriu, doar că totul se reduce la ideea „pentru ce?”. chiar, pentru ce? nu-i vorba că mă interesează cui îi pasă… dar nu văd sensul, rostul de a scrie ceva, chiar deloc nu mă interesează să ştiu dacă pe cineva îl interesează ce ştiu eu. ce ştiu eu e al meu şi nimănui nu-i dau, deşi nu-i chiar adevărat. un cunoscut de-al meu, mi-a zis cu vreo zece ani în urmă: „Tu dacă te îmbeţi poţi să dai chiar şi cheile de la casă” – deci tre’ să fiu mai zgârcit (nu-mi place cuvântul trebuie). dar am şi de acestea, sunt faze. se vede că am o semi dedublare de personalitate. aşa, parţial… acum sunt Pavel amuş îs Grişa.

este oare vreun preparat care să aranjeze ideile?! tare am nevoie de aşa ceva. soluţia cred că ar fi să le scriu după care să le selectez -> filtrez -> aranjez -> păstrez.

vreau să fac multe şi pe toate odată… dar nu-mi ajunge timp deoarece nu mă apuc de niciuna din ele. când oare?! poate… văr-meu mi-a zis odată (de ziua mea) să editez o carte de idei… mai bine zis aberaţii… aberaţii începând de la ideea de a denumi un sex-shop „Everybody Hurts” până la descoperirea Constelaţiei Gopnicului.

e bine să ştim… e bine să ştim ce vrem să ştim. e bine să ştim pentru ce vrem să ştim. e bine să fie bine. e bine când foloseşti cuvântul bine.

dar totuşi, niciodată nu pot scrie ceva pe blog deoarece ajung la ideea că nu văd sensul de a scrie aceasta. e ca şi cum ai povesti cuiva cum ai fost la concertul Metallica din Kiev în timp ce voi ambii sunteţi la concertul Metallica din Bucureşti.

oameni buni, tăceţi, nu scrieţi, acţionaţi, iubiţi, măcar votaţi…

din seria e bine să ştim: ploşniţa este un aligator foarte, foarte, foarte bătrân

FOC LA GHETE!

1 Septembrie, 2010

Vă felicit pe toţi cu ocazia zilei de 1 septembrie. Pe toţi cei ce încă învaţă la şcoală, liceu, universitate. Şi vă doresc să nu aveţi niciodată problemele pe care le au colegii voştri de peste ocean.

PS: În ansamblu, niciodată nu mi-a plăcut nici şcoala, nici liceul, nici universitatea… cred că din cauza profesorilor.

„When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either”
Leo Burnett

Unul din citatele mele preferate… Trebuie să-l repet zilnic pentru următoarele două săptămâni. Nişte autosugestie n-ar strica, mai ales când eşti ajutat de câteva şuturi…

Cel mai greu, mereu, e să alegi un titlu… unul bun. …şi cu ce să începi. Sau poţi, pur şi simplu, să începi cu ceva simplu, de genul: „Cel mai greu, mereu, e să alegi un titlu… unul bun. …şi cu ce să începi. Sau poţi … etc.” …şi totul vine de la sine şi nesilit de nimeni.

Numai-ce, vreo două-trei ore în urmă, am dat ochii cu o rază de soare. O fată cu părul de foc şi ochii de gheaţă. O fată ce te încremeneşte cu privirea şi-ţi aprinde sufletul cu zâmbetu-i. Anume această întâlnire, absolut aleatorie, m-a inspirat să mai scriu ceva pe blog. Anume din cauza că această întâlnire mi-a amintit de ultimul meu post de pe blog, care este dedicat ei, liricei şi duioasei Irina Bruma.

(iaka… ni-o venit şî titlu’…)

După ce am mai citit un post de-al lui Viorel Mardare, m-am gândit: „Da’ de ce oare n-aş scrie eu ceva pe blog? De ce să scriu chiar tot ce-mi trece prin cap pe „peretele” meu de pe facebook dar nu aici? Deam’ dacă Eugen Furculiţă, de fiecare dată când mă vede, cu alţi prieteni de-ai mei la bere, zice: „O! Iaca şi bloggerii!” …ap’ hai să scriu, să nu fie remarcele lui în zadar.” Şi, dacă să fiu sincer, deşi am fost primul care a solicitat apartenenţa la curcubeul lui Posmotrel, aşa şi nu am nimerit acolo. Pe semne că lui Posmotrel nu i-a plăcut faptul că nu scriu nici o p*lă pe blog.

După aşa o introducere, s-ar cuveni să urmeze un text de, cel puţin, două ori mai mare, dar n-o să fie…

Ap şi chi*da curşii (vorba cumnatului lui Denis)?! Iaca am revenit! Nu ştiu când va fi următorul post şi despre ce, dar va fi numaidecât în cel mai scurt timp posibil sau imposibil! Promit! Ţîneţî-vă!!!

Muzică, film, cultură, turism, artă culinară şi altele… despre asta voi scrie majoritar, aşa că hotărâţi de acum dacă merită să puneţi în RSS-reader feed-ul blogului meu sau nu.

Dacă există § Nică cultură., la mine va fi Nici o pulă politică!

apu iaka…